Profesor Mălău Cătălina, istorie, Liceul Teoretic "Ion Heliade Rădulescu" Târgoviște
Anul 1918 a debutat, pentru România, în condiții foarte puțin favorabile. Puterile Centrale, convinse de prăbușirea Rusiei în anarhie și de faptul că instalarea guvernului bolșevic și declanșarea războiului civil le ofereau șansele degajării unei importante părți din trupele lor de pe frontul de est, pentru a le concentra pe cel de vest, în vederea unei ofensive decisive și câștigarea în sfârșit a războiului, renunțaseră la ideea unei noi ofensive în răsărit. Tocmai de aceea ele amenințau cu reluarea ostilităților împotriva României dacă aceasta refuza să continue negocierile pentru încheierea unei păci separate.
Pe lângă presiunile tot mai mari ale centralilor pentru încheierea unei păci rapide, guvernul român era confruntat și cu o înrăutățire în raporturile cu noul regim bolșevic din Rusia. După semnarea armistițiului de la Brest-Litovsk, retragerea de pe frontul ruso-român a ultimelor trupe rusești, crease o amenințare neașteptată la adresa existenței însăși a statului român. În fața situației, la 9/22 decembrie 1917, autoritățile române hotărâseră trecerea la dezarmarea cu forța a unităților militare ruse. Operațiunea a continuat până în ianuarie 1918, înregistrându-se unele ciocniri cu trupele române, la Galați, Pașcani, Roman, Fălticeni, operațiune ce a salvat statul român de o criză cu urmări imprevizibile.
Dezarmarea trupelor bolșevizate a atras reacția ostilă a guvernului de la Petrograd. Acesta a replicat, la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, cu o notă ultimativă adresată României, având caracterul unei declarații de război. Relațiile oficiale au fost considerate rupte și, ca măsuri, guvernul bolșevic a arestat diplomații români din Petrograd, iar tezaurul României, estimat la o valoare de 7,5 miliarde de lei aur, aflat la Moscova, a fost confiscat.
În aceste împrejurări, Ion I.C Brătianu, pentru a câștiga timp și pentru a nu compromite autoritatea celor ce realizaseră apropierea de Antanta, a considerat că cea mai bună soluție e să demisioneze. Puterea a fost preluată de un guvern condus de generalul Alexandru Averescu
(29 ianuarie/11 februarie 1918) cu misiunea intrării în negocieri de pace cu centralii. România se vedea amenințată din toate direcțiile, iar generalul Averescu trebuia să reziste amenințărilor germanilor, dar și austriecilor. Astfel, la 19 februarie/4 martie 1918 un nou Consiliu de Coroană a decis că, existând pretextul pentru invadarea țării de către centrali și a lichidării ca stat, singura soluție era acceptarea negocierilor de pace. Ele urmau să fie lăsate în seama unui guvern condus de Alexandru Marghiloman, ale cărui sentimente progermane lăsau speranța unor rezultate favorabile cumva la tratative. Situația din Rusia nu lăsa, de altfel, o altă alegere, guvernul bolșevic semnând la 18 februarie/ 3 martie, pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale.
Noul guvern, conservator și filogerman, ca și liderul său, Alexandru Marghiloman, a semnat tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, la Buftea. Pe baza lui au început, la București (23 aprilie/ 7 mai 1918), tratativele în vederea încheierii păcii.
Invocat și sub numele de „tratatul de pace de la Buftea- București”, acesta era în realitate un veritabil dictat, ce viza pedepsirea și lichidarea României prin: cedarea Dobrogei, centralilor, rectificare importantă de frontieră pe Carpați în favoarea Austro-Ungariei, concesionarea petrolului, grâului, pădurilor, libera trecere a trupelor austro-ungare spre Odessa. Muntenia rămânea ocupată până la pacea generală, iar România era condamnată la pasivitate și paralizie militară și diplomatică. Publicul românesc a privit-o ca pe un act nedrept, impus într-un moment dramatic, iar regele Ferdinand a refuzat să o sancționeze, ceea ce făcea pacea respectivă lipsită de valabilitate juridică.
În tot acest dezastru, și o bucurie pentru țara noastră: unirea cu Basarabia. Prăbușirea Imperiului Țarist demonstrase că războiul putea conduce la producerea unor revoluții, renașterea unor mișcări de eliberare națională, țintind la crearea unor state proprii. Organele puterii locale revoluționare din Basarabia, proclamaseră în cadrul unui Mare Congres Ostășesc ținut la Chișinău (2-7 noiembrie 1917) autonomia politică și teritorială a Basarabiei. Se hotărăște crearea unei armate proprii și convocarea unui Sfat al Țării, unde a fost ales președinte Ion Inculeț. Sfatul Țării proclamă, la 2/15 decembrie 1917, la Chișinău, Republica Democratică Moldovenească Autonomă în cadrul Federației Ruse, care, în ianuarie 1918, se declara independentă.
În aceste condiții, întărindu-se curentul unionist, la 27 martie/ 9 aprilie 1918, Sfatul Țării a luat decizia istorică a Unirii Basarabiei cu România. Ea se întemeia pe baza dreptului istoric și etnic, în temeiul principiului autodeterminării popoarelor. Venit la Chișinău după exprimarea votului, primul ministru Alexandru Marghiloman a luat act de decizia Sfatului Țării și a proclamat „Basarabia unită, de data aceasta pentru totdeauna, cu România, una și indivizibilă”.
Actul Unirii Basarabiei a trezit românilor încrederea în posibilitatea realizării întregirii naționale, iar războiul care continua în Occident rezerva încă destule speranțe în victorie. Liderii proantantiști plecați în Occident, în frunte cu Take Ionescu, întăreau la Paris, vechiul Consiliu Național Român, ce a avut un rol important în recunoașterea de către aliați a vechilor angajamente față de România.
În vreme ce receptivitatea guvernelor aliate și asociate evoluase către o totală și deschisă sprijinire a cauzei întregirii naționale românești, înfrângerea Puterilor Centrale și evenimentele din Austro-Ungaria veneau și ele să confirme că aceasta se manifesta cu puterea unei realități ce se baza pe o forță proprie.
Bibliografie:
1. Bărbulescu Mihai, Deletant Dennis, Hitchins Keith, Papacostea Șerban, Teodor Pompiliu, „Istoria României”, Editura Corint, București, 2005;
2. Bulei Ion, „O istorie a românilor”, Editura Meronia, București, 2007;
3. Stanciu Ion, Oncescu Iulian, „Românii în timpurile moderne - Reperele unei epoci” Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2006.