Prof. Necula Florina, biologie, Liceul Teoretic "Ion Heliade Rădulescu" Târgoviște
Prof. Andrei Ana-Maria, ed. antreprenorială, Liceul Teoretic "Ion Heliade Rădulescu" Târgoviște
Pe interiorul Arcului de Triumf care comemorează victoria României în Primul Război Mondial este lista localităților unde s-au purtat principalele lupte: Oituz, Mărăști, Mărășești, Cernavodă, Dragoslavele.
Cărțile de istorie descriu în special evenimentele de la Oituz, Mărăști şi Mărășești şi mai puțin celelalte lupte.
În lucrarea de față ne vom referi la luptele care au avut loc în regiunea Dragoslavele în perioada octombrie-noiembrie timp de 45 de zile și vom utiliza ca sursă de inspirație lucrarea preotului Ioan Răuțescu ”Regiunea Dragoslavele. Luptele din 1916” precum şi mărturiile unui participant din tabăra dușmană de atunci cu privire la eroismul soldaților români. Este vorba de subofițerul artilerist Fritz Ortlepp, care puternic impresionat, a ținut un jurnal personal pe zile și etape. În 1929, a revenit în România pentru a vizita locurile unde luptase și s-a împrietenit cu preotul din Dragoslavele, Ioan Răuțescu care cunoștea perfect germana şi care i-a tradus relatările.
Grupul generalului Morgan ocupă la 1 octombrie cu brigada 8 alpină Rucărul, iar cu divizia 76 Podul Dâmboviței. De asemenea, pe 3 octombrie, înainte de a se face ziuă, ocupă satul Dragoslavele unde întârziere câteva ore spre a aștepta sosirea artileriei. La ora 10, germanii înaintează spre Câmpulung pe şosea cât şi spre Vârful Măgurii. Coloanele de pe şosea au fost întâmpinate de artileria română. Iată ce spune un fost luptător german: ”Proiectile românești cădeau fără întrerupere pe şosea şi alături de dânsa, în coloanele de marş şi în cele de muniții şi bagaje. Caii săreau şi se încurcau în hamuri. Dacă divizia 76 ar fi început marșul de dimineață, imediat după intrarea în satul Dragoslavele, atunci ar fi găsit Mateiașul neocupat şi n-ar fi întâmpinat până la Nămăieşti nicio rezistență. Întârzierea urmăririi germane cu trei ore, a avut ca rezultat pironirea diviziei 76 pe Mateiaș. A trebuit după aceea o luptă de 6 săptămâni în jurul Mateiașului susținută de ambele părți cu multe forțe şi cu o îndârjire cum rareori s-a mai văzut pe frontul românesc în toamna anului 1916.”
Dragostea de pământul lor și spiritul de jertfă arătat de luptătorii regimentului 70 artilerie Muscel se poate vedea şi din povestirea următoarei întîmplări: ”În fiecare noapte în cele 45 de zile cât timp s-au împotrivit cu îndârjire avântului sălbatic al trupelor nemțești, niciunul dintre luptători nu şi-a părăsit postul. Dimpotrivă, femeile şi copiii lor se găseau adeseori în tranșee, veniți pe ascuns în timpul nopții să-şi vadă părinții şi soții cărora le aduceau mâncare și tutun. Şi veneau fără frică, netemându-se de primejdiile ce-i așteptau. Când cei veniți noaptea în tranșee au fost surprinși de comandanți, li s-a dat sfatul să nu-și expună viata, mai ales că legile militare opresc cu desăvârșire venirea populației pe front. Neascultând aceste sfaturi, au fost puși jandarmi să-i împiedice și să-i amenințe cu închisoarea. Nici sfatul şi nici amenințarea n-au folosit la nimic. Mânate de dorul de a-și vedea și îmbărbăta soții, părinții sau frații, femeile se îmbrăcau în mantale şi bonete militare şi cu toate măsurile de pază ce s-au luat, mergeau totuși în tranşee să-i vadă pe ai lor.
Iată cum descrie maiorul Karl Deuringer, drumul parcurs de detașamentul Reitzenstein: ”În dimineața zilei de 8 noiembrie pornește din Rucăr batalionul 3 din regimentul 28. Un băiat român, căruia regiunea îi e cunoscută, servește de călăuză. Pe drumuri prăpăstioase, e străbătut spatele Muntelui Căpitanul şi Valea Dâmboviței. La amiază e atinsă şaua de la nord de Clăbucetu, unde se găsesc lagăre de tabără și depozite de aprovizionare.
Prânzul sub fagii bătrâni e minunat. Adie un vânt înviorător. Soarele strălucește admirabil peste împrejurimi împădurite. Odată cu venirea întunericului, trupele pornesc iarăși. Marşurile trebuie făcute de acum înainte numai în timpul nopții, fiindcă dușmanul de pe Mateiaș putea să observe toate crestele și vârfurile munților. Căpitanul Reitzenstein e în frunte. Îl urmează batalionul 3 și coloana de tracțiune animală. Bateria de munte (4 tunuri,5 ofițeri, 300 de oameni şi 150 de cai) din Clăbucet se alătură. În linişte, sub lumina lunii, se face coborârea pe o cărare îngustă şi rea, în Valea Râului Târgului. Drumul, pe panta foarte înclinată, e așa îngust, încât comandantul e nevoit să ceară o companie de infanterie căreia i se dă însărcinarea să conducă caii, ținându-i strâns de frâne. S-au prăvălit totuși peste 70 de cai, luând cu ei în adâncuri şi două țevi de tun. Tot astfel s-au pierdut și alți 4 cai încărcați cu benzină, iar în fundul văii bidoanele s-au spart. La ora 21, șirul de oameni se apropie de coastele muntelui Zănoaga pline de şanțuri și pietre. Drumul îngust, uneori numai de 20-30 cm., duce în zig-zag uneori drept în sus, alteori pe margini de stâncă, prin locuri acoperite cu iarbă alunecoasă sau prin pante pline de pietriș. Câte 10 oameni trăgeau uneori de câte un animal. Traşi cu putere de frâne şi frânghii, se rostogolesc totuși în jos pe coaste parte din cai, uneori până la 200-300 metri adâncime. Dar numai puține animale rămân pe loc cu şira spinării ruptă. Adeseori se izbutește, firește cu multă trudă, să se salveze atât calul cât și povara de pe el.
Nu se îngăduie nici un popas, căci pe partea pronunțată a drumului ar putea să alunece povara de pe animale. Numai luna care învăluie muntele într-o lumină feerică, înlesnește oarecum urcarea. În dosul unei şele, se face oprirea la miezul nopții. O stână mare, prin ai cărei pereți suflă vântul, oferă comandanților un sărăcăcios adăpost. Trupele se așază jos frânte de oboseală, sub cerul liber înfășurate numai în mantale. În curând oamenii au căzut într-un somn adânc. O dimineață minunată, mai caldă decât răcoarea nopții, îi deşteaptă. Departe spre nord privirea întâlnește vârfurile munților acoperiți cu zăpadă. Coasta dinspre sud a Zănoagei e golaşă şi supravegheată de dușman. Coasta nordică, munții vecini și văile sunt acoperite de o imensă pădure seculară în care trăiesc: mistreți, urși, lupi și, vara, câțiva păstori pe jumătate sălbatici. Acum nicăieri nu se mai zărește o ființă. Toate vitele au plecat. Trupele petrec ziua de 8 noiembrie fără sa fie observate, bine adăpostite după vârful muntelui. Când se întunecă pornesc iar la drum înșirați om după om şi cal după cal, timp de ore întregi formând o coloană mai lungă de 8 kilometri.”
În acele zile, şederea pe front a ostașilor, unii în apropierea altora, a adus - pe lângă ură şi pe lângă faptul că a prefăcut tranşeea în altar de rugăciune - şi înfrățirea unora dintre combatanți: ”Zghiaburile tranşeelor care adăpostesc cele două lumi vrăjmaşe se apropie pe alocuri până la 100 de metri şi mai învecinate chiar. Privirile oțelite se încrucișează cu ură, auzind deslușit şi răsuflarea pătimaşă a megieşilor de peste şuvița pământului care-i desparte. Cu suflet cătrănit de răzbunare, unul altuia ne facem viața tot mai amară. Noii vecini își trimit din belșug grindină de gloanțe, focuri de rachete ispititoare, grenade şi câte alte lucruri plăcute de acestea. Din pricina prea apropiatei vecinătăți, nu-i chip să facem nici foc în tranșee, iar hrana nu se primește decât cu riscuri mari, cu prețul vieții adeseori.
Ca de o boală grea, fiecare stă țintuit la locul suferinței sale, pândind cu viclenie clipa de neobservare a cruntului megieş, spre a te strecura în şanțul lui, pe care încearcă a-l depărta cu ascuțişul baionetei chiar.
Se aud lovituri surde, văicăreli tăioase, urlete de durere, scrâşniri de dinți, sudălmi păgâne. Pământul se roşeşte, sângele curge din belșug, în sfârșit, bestia umană potolită şi sătulă de beția sângelui, se retrage iarăşi în tranșee.
Peste cuprins se coboară o tăcere de cimitir!
Numai victimele măcelului de adineauri mai şoptesc ceva neînțeles: frânturi de vorbe, nume dragi şi scumpe, invocări divine şi apoi liniște ... liniște de veci.
Scena măcelului se mai repetă alte câteva zile până când vecinii vrăjmaşi prind a se mai îmblânzi. Partea bună şi nobilă a omului se deșteaptă în ființa fiecăruia. Se mai împrietenesc. Când ai noștri merg la lemne sau la apă, ei nu mai trag şi nici noi nu le tulburăm masa, nici chiar somnul. Patrulele, între două focuri fac schimb de țigări şi de pâine, după nevoia şi lipsa fiecăruia.
Într-o noapte senină de octombrie nu cu surprindere s-au văzut, prin fața tranşeelor, doi ofițeri din cele două tabere vrăjmaşe stând de vorbă ca prieteni și ai lor mergeau la apa aceluiași izvor, așteptându-se unul pe altul până când celălalt își umplea vasul.
Dar aceeași aparență de bunăvoința și prietenie se schimbă repede într-o reală şi statornică sete de răzbunare. Gândul de a răpune vrăjmașul cu orice preț e adevăratul sentiment al războiului. Mijloacele variază de la popor la popor. Bunăoară, nemții găseau omenesc să te atace cu mitraliere din copaci, din podurile caselor, turnurile bisericilor, să arunce cadavre în pâraie, de unde soldații luau apa de băut. În luptă, simulau atacuri de front și deodată cădeau în flancuri. Luptă cinstită n-au dat niciodată; baioneta românească întotdeauna i-a pus pe fugă. Doar cu viclenia, spionajului și mașinăriile lor au făcut isprăvi.
Nemții nu aveau mâncare. Ca să-i prindă, ai noștri frigeau carne de porc, aşa că mirosul ajungea până la ei. Câte un neamț se ridica din tranşee și ori prin semne ori prin grai cerea să i se dea şi lui. Românul îl poftea să vină să-și ia singur. Atunci era luat prizonier. După aceea se ruga plângând să nu-l scrie în registre că a venit singur ci să spună că a fost prins.”
Următorul episod arată cât de frumoase soluții găsea românul celor mai neprevăzute situații: „În timpul unui atac din această zi, soldatul Burcel, din regimentul 70, făcând prizonier un soldat nevătămat dușman, se găsește în următorul impas: dacă s-ar fi întors să-l dea trupelor însărcinate cu aceasta, s-ar fi rărit cu un luptător linia de luptă, deja subțire. Soluția aceasta nu îi părea ostăşească, iar să-l omoare nu se îndura. Atunci a găsit o cale, după ce l-a dezarmat, să-l țină cu el tot timpul atacului. Viteazul său comandant, care conducea atacul în punctul Pravăț ordonă oprirea și deschiderea focului pentru a se întări poziția cucerită. Pe când se convingea de felul cum fiecare soldat din prima linie îşi făcea datoria, observă pe soldatul Burcel trăgând cu multă înfrigurare în dușmanul ce se pregătea să contraatace după ce-şi lungise captivul la pământ şi-i asigurase paza, punându-i genunchiul pe piept.”
Dar rezistența și victoria strălucită a trupelor ce luptau în regiunea Dragoslavele, n-a putut înrâuri în bine situația generală a războiului. Inamicul invadase Oltenia întreagă şi se apropiase la numai 4 km de Câmpulung, venind dinspre Jiu.
Generalul Averescu trimite următorul ordin: ”Din cauza situației generale, grupul Nămăieşti a primit ordinul meu de a se retrage. Pozițiunile pe care le părăsește sunt acelea pe care a ştiut să le apere timp de 45 de zile cu îndărătnicie şi bravură, mai presus de orice laudă, împotriva unui dușman puternic, îndrăzneț și înzestrat cu toate mijloacele moderne. Îmi fac o adevărată datorie a exprima prin ordin ofițerilor și trupelor desăvârșitele mele mulțumiri pentru vitejia dovedită de care vom avea totdeauna dreptul să vorbim cu mândrie”.
Şi aşa cu inima împietrită de durere au trebuit să se retragă ei, atunci, lăsând în mâna dușmanului tot ce aveau mai scump: rude, frați şi pe atâția alți camarazi dormind somnul de veci. Câmpulungul nu a fost cucerit de dușman. El i-a fost abandonat din cauza evenimentelor întâmplate pe celelalte fronturi. Timp de 45 de zile, un inamic puternic, bine înarmat şi special echipat, s-a epuizat în sforțări sterile, fără să reușească a sparge zidul de stâncă opus de piepturile românești.
În loc de încheiere - pentru fair-play - iată cum descrie generalul von Mackensen luptele de pe frontul românesc:„Vitejia soldaților germani care au luptat în România a fost pusă la o probă grea de bravura adversarului, dificultățile terenului și timpul rău; învingerea lor a costat multă putere sufleteasca. Gloanțele inamicului au lovit pe cei mai bravi dintre luptători. Aceşti eroi şi-au lăsat viața pentru biruință. Locurile lor de odihnă ne sunt nouă, supraviețuitorilor, pământ sfânt. De acolo ei ne strigă nouă precum şi urmașilor noștri: nu ca să trăiți ați fost născuți, ci ca să vă împliniți datoria. Dragostea de patrie e cea mai mare virtute”.