Alina Cârnaru, bibliotecar școlar, Liceul Teoretic "Ion Heliade Rădulescu" Târgoviște
Sfârșit de august târziu… La mulți ani, mie!
Soarele nu a răsărit încă, dar tot nu am timp să-mi urez prea multe! Am de învățat! Azi am examen! Îmi susțin proba de admitere la materia ”Un nou început”…
Se spune că oamenii învață toată viața… În cazul meu, e adevărat. Am învățat de când mă știu… și continui să o fac! Pe de o parte, am fost printre cei mai puțin norocoși care nu au știut, nu au avut inspirația și norocul de a-și găsi vocația când aveau ”caș la gură”… De atunci însă, învățând, citind, ascultându-mă din ce în ce mai mult, am intrat în rândurile celor binecuvântați, de-a dreptul, a celor care vor să știe câte puțin despre cât mai multe… După ce am descoperit matematica, fizica, m-am apropiat în primul rând de mine, studiind psihologia… a copilului, a adultului, a maselor de oameni… Sunt fascinanți oamenii! Mai ales când știi cum pot fi! Nu am abandonat niciodată acest tărâm. Mi-e confortabil aici… Și tot de aici am plecat și-am colindat pe tărâmul filologiei…
”Dar când te cheamă pământul, tot acasă te întorci”… Bine ancorată într-un mediu educațional, din ce în ce mai fascinată de procesele de instruire (că, deh, eram și eu mămică, în sfârșit (!!!), de câțiva anișori minunați!), am descoperit apoi, studiind științele educației, nu numai cum sunt, primordial, copiii, oamenii mari, dar și cum îi poți ajuta să crească, să se formeze, să-și rezolve conflictele, să interacționeze, să se accepte (pe sine și pe alții), să se definească și să se (auto)motiveze pentru a ajunge mai departe decât părinții lor, din ce în ce mai departe decât ei înșiși, cei de ieri!
Și-atunci eu cum să stau pe loc? Mi-am învățat lecția aici și-acum e timpul să merg mai departe. Măcar încerc! Să nu-mi pară rău, mai târziu, ca nu am încercat! Și mai știu că îmi doresc foarte mult să reușesc să trec acest examen, că voi da tot ce am mai bun în mine! Încerc să mă automotivez, v-ați dat seama, da? Știu bine teoria, însă la practica cu mine însămi, în mod special, mai am multe aplicații de făcut!
Și uite așa răsare și soarele… și din bibliografia pentru examen nu am mai citit niciun rând… Îmi tremură picioarele ce atârnă de marginea scaunului, îmi tremură mâinile pe ceașca de cafea, îmi tremură, parcă, și ochii în cap… Doar pietroiul ce atârnă și el, greu, dar din capul pieptului, reușește să mai potolească puțin cutremurul acesta generalizat și să restabilească un echilibru foarte puțin confortabil, de altfel…
Îmi mai fuge câte un gând și-o ia, așa, brambura, cine știe pe ce meleaguri și, când revine ”acasă”, aruncă în aer liniștea ”căminului”! Complet haotic, gândurile, temerile dar și speranțele intră într-un soi de mișcare browniană, din care nu știu cum o să ies eu teafără:
- E bine și aici… De ce îți mai dai bătăi de cap?
- Pe principiul ”iarna nu-i ca vara”, e bine că nu e rău… Deocamdată… Dar dacă acolo ar putea fi mai bine?
- Și dacă nu o să fie? Ce faci apoi? O iei iar de la capăt?
- O să o iau iar de la capăt, dacă trebuie! (despărțea în silabe, hotărâtă, vocea care-mi răspundea). Dar nu o să fie cazul! Sper… (și vocea era din ce în ce mai stinsă…).
- Aici știi deja oamenii… Cine știe peste ce oameni o să dai acolo?
- Am pierdut atâția oameni dragi în ultimul an… din familie, dintre prieteni… Sunt deja, din păcate, obișnuită să pierd… oameni… Dar poate c-o fi să câștig oameni! La asta te-ai gândit? Ar cam fi timpul… Măcar de-ar fi să mă câștig pe mine… Măcar puțin…
- Treaba ta…
- Da, exact! Treaba mea!
- Dar ca să nu spui că nu ți-am zis: să nu ai așteptări prea mari…
- Asta am învățat deja… Să nu mai am așteptări… De la nimic! De la nimeni! Deși, poate, măcar din când în când, măcar de la mine… Vreau doar să încerc, străduindu-mă să fiu cât pot eu de bună să fiu! Știi ceva? Nu-ți mai dau dreptul la replică! Mama mea ne spunea mereu câteva vorbe pline de înțelepciunea aceea a ”pățitului”, pline de amar dar și de speranțe: ”Lopata se ține mai greu în mână decât pixul, mamă… Să învățați cât mai mult, că așa o să ajungeți să vă duceți la serviciu de la 8 la 4, să faceți acolo ce vă place să faceți în viață și noaptea, mamă, să puneți capul liniștiți și fericiți pe pernă, în paturile voastre…”. Trebuie să încerc!!!
Ca să ne fie clar: n-au trecut mai mult de 10 secunde de când mă ”cert” eu cu mine! Soarele tot la linia orizontului este! Acum aș putea să mai citesc câteva rânduri din maldărul din fața mea… dar nu mai este timp!!!
Despre următoarele aproximativ șase ore ale zilei mele de naștere, nu o să scriu prea multe… Pentru că nu mai știu! Îmi aduc aminte de celelalte doamne, la fel de neliniștite ca și mine, care au participat la examenul de nou început! Îmi mai aduc aminte niște stări ale mele: de teamă, de emoții, de speranță și, într-un final, de acceptare și resemnare… Toate s-au transformat din una în cealaltă, pe măsură ce se desfășurau probele concursului.
S-a terminat!
Mi-era bine cu mine!
M-a ajutat Dumnezeu să fiu cât am putut eu de mai bună să fiu! Nu mă simțeam mândră! Ci recunoscătoare! Știam deja că, dacă am putut acum, o să mai pot și pe viitor! Dacă va fi cazul… De câte ori va fi cazul!!!
Am fost anunțate că s-au afișat rezultatele concursului pentru ocuparea postului vacant… Ta-dam!!! Momentul adevărului!
Ce-am făcut, ce n-am făcut, am ajuns ultima la avizierul din curtea instituției…
Dar știți că ”cei din urmă vor fi cei dintâi”, da? Mi-am regăsit numele în tabel mai repede decât mă așteptam: la numărul curent 1! Abia acum începea să crească în mine mândria! Satisfacția aceea de ne-exprimat în cuvinte, pe care o poate simți firea asta umană când simte gustul realizărilor/victoriilor personale depline!!! Eram fericită!!!
Mai țin minte felicitările primite de la doamnele care își doriseră și ele postul… Și mai țin minte primul gând ce-a prins contur în mintea mea: cum aveam să-i spun puiului meu de om, care îmi urase (atât de încrezător!!!) ”Succes!”, la răsăritul soarelui, pecetluind urarea cu cel mai delicat și dulce pupic pe obraz și cu cea mai caldă îmbrățișare! Cum aveam să-i spun despre succesul meu, de acum, de la amiază, când soarele îmi încălzește sufletul mult mai mult:
- Mami, Nu trebuie decât să vrei cu adevărat! Să dai tot ce e mai bun în tine! Câteodată vei reuși! Altădată, nu! Dar pentru că deja știi ce îți dorești cu adevărat, o iei de la capăt! Te ridici de pe jos, îți scuturi hainele de praf, îți oblojești rănile și o iei de la capăt! De data asta, Doamne-Doamne a vrut ca eu să reușesc, mami!!!
Cu fața transfigurată de cea mai pură fericire, am revenit la secretariatul liceului ca să mă prezint: ”Sunt cea mai nouă angajată a instituției dumneavoastră!”. Vorbeam cu toată lumea odată deși nu cunoșteam pe nimeni; nu reținusem nume și funcții atunci când doamnele implicate în desfășurarea concursului s-au prezentat…
Știam atunci și o tot știu de atunci încoace, cine sunt eu!
Și mai știam atunci și o tot știu și de atunci încoace, că acolo s-a transformat instantaneu în aici! Într-adevăr, totul este relativ (v-am zis ca am studiat fizica, da?) !
Acesta a fost doar începutul noului început!
Știam, de asemenea, atunci și o tot știu de atunci încoace, că binele poate exista în varianta de și mai bine, că unii oameni pleacă din viața ta doar ca să le facă loc să intre altor oameni frumoși, de la care ai, de asemenea, ce să înveți (căci nu am de gând să mă opresc nici acum din învățat!), că pierzi unele îmbrățișări doar ca să poți primi și aprecia altele, atât de sincere și de calde cum n-aș fi crezut, niciodată, că-ți pot oferi niște persoane… străine!
Și uite-așa, nu o să uit vreodată îmbrățișarea de felicitare și de bun-venit primită de la doamna director-adjunct, nu o să-i uit zâmbetul larg și luminos, la fel de sincer și de cald! Nu o să uit blândețea, entuziasmul și zâmbetul doamnei director, atunci când am întâlnit-o și pe dumneaei, nu o să uit cât de curioși și de primitori, cât de buni cu mine au fost toți profesorii, toți angajații cu vechime!
Și uite-așa, niciodată nu o să mai spun niciodată!
Atunci și de atunci încoace descopăr, în fiecare zi, oameni frumoși și mediul ce ar fi trebuit să fie ”de muncă”, dar care este, de fapt, ”de dezvoltare”, ”de reinventare”, ”de învățare”! ”De distracție”!
Am așteptat ani mulți, lungi și grei ca să intre în viața mea un copil: copilul meu! Pentru toată acea așteptare, pentru fericirea de a avea în preajma mea copii, oricând, oricâți, de orice fel (mici, mari!), într-o singură zi, au intrat în viața mea peste 600 de copii!!! Sunt atât de frumoși copiii noștri! Mici, mari! Aici am văzut cei mai triști ochi de copil, dar tot aici i-am întâlnit așa cum ar trebui ei să fie la vârsta asta frumoasă a lor: sunt veseli, sunt curioși și pot tot ce-și doresc cu adevărat copiii noștri! Noi, oamenii mari, trebuie doar să-i ”vedem” și să-i înțelegem cu adevărat, întotdeauna! Mai ales când au ochii triști…
De aceea am desenat cu ai noștri copii frumoși, am cântat, am compus și recitat poezii, am dansat, am făcut teatru, am pictat, am învățat lucruri noi… Ei cu și de la mine, dar și eu cu și de la ei, fără îndoială!
Ce binecuvântare mai mare, la serviciu, decât să vin aici și să pot să fac ȘI toate acestea?
Am reușit, mama! Vin în fiecare zi la serviciu ca să fac ce-mi place!
Le doresc tuturor copiilor, viitori oameni mari și responsabili, să-și strige satisfacția astfel către părinți, către prieteni, dar mai ales către SINE: ”Am reușit!”
Și când te gândești la câte mai am încă de învățat! Cine știe ce și multe alte lucruri voi putea să fac apoi! Când voi fi învățat și niscai mai multă geografie, istorie… când oi cita din Biblie sau din filosofi… Si neapărat chimie! Chimie organică! Poate să mă învețe cineva chimia organică? A înțeles cineva, vreodată, chimia organică? Aia din manuale…
Până acum, pe cea din viață, eu doar am simțit-o…
Și-o simt în fiecare zi!
ȘI AICI !
C.A.M. Atât!
Alina Cârnaru, bibliotecar școlar